`As prefera sa fiu de 1000 ori papusa decat inca o singura clipa om. Nu vreau sa mai simt, resimt, nu mai vreau rani deschise, nu mai vreau sentimente in momentul nepotrivit si nici senzatia aceea acuta ca imi lipseste ceva de care nu pot trai. Nu mai vreau nimic!!! Nici liniste, nici pace! Vreau doar sa fiu papusa! Sa nu trebuiasca sa ma mai confrunt cu nimic! Vreau sa fiu papusa ca sa nu ma mai comport atat de idiot. Prefer sa fiu o papusa disfunctionala, fara minte, fara inima, trasa mereu de niste sfori. Nu mai vreau nimic!!!
`Incepi sa ma calci din ce in ce mai des pe nervi Fericireo. De unde atata tupeu de a aparea si de a disparea din viata mea atunci cand ti se nazare? De unde atata nerusinare de a da iama in sertarasul ala mic si rosu si de a fura tot ce are si de a face vraiste in rest? Esti ingrozitoare si perfida! Oare chiar nu te mai saturi sa ma tot enervezi? Cand existi, ma exasperezi pentru ca stiu ca ai sa dispari; cand ai disparut…mai are rost sa continui?
`Esti atat de dorita, de cautata, de ceruta. Esti angajata peste tot cu norma intreaga; dar atunci cand te-ai saturat de meseria obtinuta cu usurinta o parasesti si lasi pe om in paragina. Vai de cei care te cauta necontenit draga…
`Nu-mi place de tine Fericire si din alt motiv: nu ma lasi sa ma bucur asa cum trebuie de momentele frumoase. Nu ma lasi sa dorm linistita, vi ca o furtuna in mine atunci cand am nevoie de concentrare maxima, te arunci in fata mea pe strada si te strambi batjocoritor la mine ca si cum vrei sa-mi spui „Sunt atat de aproape de tine, dar tu nu ma poti atinge!”. Esti exasperanta!!!!!
`Mars odata din viata mea, ca mai mult rau imi faci decat bine!!
`Tocmai te-am cunoscut si deja vreau sa-ti vorbesc ca unei prietene bune, pe care o stiu de mult, dar pe care, de fapt, o stiu de vreo 3 ore. Nu-ti cunosc dedesubturile, si ce-i drept, ele nu par a avea o prea mare importante la o prima vedere, cand tu radiezi de incantare, iar eu ma bucur de exuberanta ta. Mi-ai placut din prima clipa. Dar atunci, ce ma opreste cu atata vehementa sa-ti vorbesc liber si sincer? Ce ma impiedica sa te las sa vezi pana si cele mai ascunse colturi ale inimii mele? De ce simt , totusi, ca nu trebuie sa cred tot ceea ce imi spui? De ce imi miroase a minciuna? Oare ce pluteste aici e neincrederea, suspiciunea si prudenta, de fapt? De unde veniti voi? De ce tu, `Neincredere, dispari cand sunt cu persoana la care tin si apari cand sunt doar eu si cu gandurile mele? Ca sa ma nelinistesti? Ca sa imi pun alte mii de intrebari ? Ca sa ma faci sa ma indoiesc de sinceritatea celui de langa mine (care nu stiu cat de sincer este de fapt)? Asta ti-e rostul?
Am fost tentata de multe ori sa vorbesc de anumite lucruri cu multe persoane pe care abia le cunoscusem; insa cele trei stari, neincrederea, suspiciunea si prudenta, nu m-au parasit. Nu le blamez, nu!! Ele chiar sunt folositoare, pentru ca in cele, prin complotul lor cu timpul, au scos cel mai adesea la iveala tot ce e mai putred din oamenii din jur; ea e rautacioasa, el a profitor, el e ,,baiat de cartier”, ea e barfitoare, etc. Deci e bine ca tentatia din prima clipa e inlocuita de nevoia de a fi sigura ca persoana de langa mine nu o sa-mi faca rau.
`Te-am regăsit pentru a mia oară! Nenorocito! Nu-ţi mai dau drumul! Am să te ţin în lanţuri de oţel, legată de inima mea! Nu ai să-mi mai rȃzi în nas, n-ai să mai fugi, n-ai să te mai ascunzi de mine! Tu, sentiment ceresc, pe cȃt de divină şi îmbătătoare eşti, pe atȃt de perfidă şi efemeră te dovedeşti! Ȋnsă acum eşti a mea şi aşa vreau să rămȃi! Tu, Fericire ucigătoare, să nu mă mai priveşti indiferentă şi să nu mai pleci atunci cȃnd te chem! Să nu-ndrăzneşti să-mi întorci spatele, pentru că oricum nu vei mai scăpa de mine şi răsuflarea mea! Am să te urmăresc mereu! Ăsta mi-e ţelul final şi am să mi-l ating! Hai, nu te mai păzi atȃta şi predă odată armele! Nu-mi place să-mi irosesc energia fugind tot timpul după tine şi nectarul care curge neîncetat din tine.
`Cȃnd nu eşti, mă simt de parcă mă joc cu focul, senzaţiile şi sentimentele. Ȋn prima secundă nu realizez durerea provocată de arsură; mai degrabă mă fascinează. Dar apoi simt durerea într-un punct, care se măreşte repede şi constant, sigur şi înfiorător. Mă ustură, şi totuşi nu mă pot depărta. Sunt cuprinsă de vrajă. Ȋnsă cȃnd mă eliberez, sentimentul e cel de uşurare şi înviorare. La fel e şi cu tine Fericire. Ȋn absenţa ta nu mă pot smulge din stările mele, dar cȃnd scap de ele şi apari tu, atunci prind viaţă şi simt că exist. Momentul ăla e divin; aşa că te aştept dragă Fericire să mă încȃnţi zilnic cu prezenţa ta de acum încolo. Te invit să îmi ţii de urȃt în zilele mele mai puţin bune.
Cred ca am nevoie de…un strop de intelegere si ceva atentie. Dar de unde pot sa le scot si pe astea? Este cineva sa-mi asculte lamentarile oribile, gandurile triste si vocea dezolata? Ma-ndoiesc. Exista cineva care sa-nteleaga intr-adevar si sa-mi accepte ideile fara sa incerce sa le combata? Ma-ndoiesc. Exista cineva dispus sa stea cu mine atunci cand sunt depasita de situatie si sa ma tina in brate? Sau mai bine zis, are cineva timp pentru asta? Ma-ndoiesc. Are cineva intentia de a-mi mentine vie dorinta de a trai? Ma-ndoiesc. Are cineva ochi, urechi si o vorba buna ca sa-mi ridice moralul si sa ma faca sa ma simt bine? Ma-ndoiesc. Are cineva in vedere faptul ca nu sunt multumita de mine si ca-mi detesc slabiciunile lumesti? Ma-ndoiesc. Are cineva dorinta de a-mi cunoaste si partile negative pe langa masca aia care surade mereu? Ma-ndoiesc. Exista cineva care sa-mi vrea binele si sa nu trateze cu indiferenta atunci cand ceva din mine nu-i este pe plac? Ma-ndoiesc. Exista cineva care sa nu ma critice sau nu schimbe subiectul atunci cand sunt trista? Ma-ndoiesc. Ii pasa cuiva ca trec printr-o pasa proasta, sau ati decis ca mai bine treceti si voi indiferenti pe langa mine? Ma-ndoiesc oricum ca va intereseaza persoana mea. Mai mult va intereseaza vorbele, sau poate nici alea macar. Si daca nu va intereseaza nimic din ceea ce am scris, atunci de ce mai cititi? Va anunt cu tristete, in acest caz, ca v-ati irosit 5 minute din viata pentru nimic.
Avem o viata, nenorocita cel mai adesea si aceea (ar fi si culmea sa aud pe cineva ca are o viata perfecta…in Romania). Si ce asteptam noi de la ea? Unii spun ca vor bani, altii sufletul pereche, altii o aventura de neuitat, altii o cariera de succes; intr-un cuvant, fiecare isi cauta fericirea. Lupti pentru ea ani de-a randul, incerci idei de afacere peste idei de afacere, muncesti mult, peste program doar ca sa ai o cariera extraordinara, faci tot ce-ti trece prin cap doar ca persoana de langa tine sa simta macar jumatate din cat simti tu pentru ea, si pentru ce? Crezi ca banii vor veni intotdeauna, crezi ca ei iti aduc fericirea? Crezi ca acea fericire tine la nesfarsit? De asemena, persoana de langa tine e dispusa sa stea cu tine pana la adanci batraneti sau ce? Cate astfel de cazuri ai intalnit de fapt? Aaaa, sti doi porumbei care sunt de vreo 2 ani impreuna? Pai si eu stiam un cuplu care era de vreo 3-4 ani impreuna si s-au despartit…Deci fericirea aia produsa de prezenta persoanei iubite e relativa cel mai adesea.
Ok, am pornit cu mare verva sa scriu acest articol, dar din cate se pare mi-am cam uitat ideile. Oricum, vroiam sa ma invart in jurul cuvantului astuia enervant numit fericire . Stiti de ce e enervant? Pentru ca daca nu o ai, tanjesti dupa ea; daca o ai, vrei mai mult; daca se injumateste, suferi, ii simti lipsa; daca dispare, esti distrus (in cel mai rau caz iti gasesti alinarea in spirtoase si alte porcarii inutile); daca reapare, plutesti de extaz si incantare. Si cum aceasta stare ce ne face sa ne simtim impliniti apare si dispare cam cand vrea ea, suntem obligati sa ne confruntam cu cele mai fenomenale senzatii si trairi; de la depresii sinucigase, la sentimentul de inutilitate absoluta si stare de visare continua. Superb, nu?
As fi de acord cu ideea, ca daca tot vrei sa fi fericit, sa lupti pentru ceea ce te face sa fi implinit, sa sacrifici, sa muncesti, sa dai tot ce ai mai bun din tine; dar daca fericirea asta poate disparea instantaneu, printr-un singur gest, vorba, privire sau clipa de neatentie, atunci de ce o mai cautam atat de mult? Eu personal, habar n-am. In fine, chef de scris nu mai am. Cred ca ma duc sa ma culc. Good night.
P.S.: Articolul e o harababura generala pentru ca si in capul meu e la fel. Peace!\m/
P.S.2:Ok, ca sa nu cadeti cumva in vreun fel de depresie din cauza articolului, va voi mai lasa cu un vid care cu siguranta va va da dureri de burta. Enjoy!^^
WARNING:Te plictisesc primele 10 randuri? Nu mai citi! Repet: nu mai citi!
Cel mai adesea nu-mi explic sentimentul de ura pe care il am; nu fata de o persoana. Nu urasc pe nimeni, nu acum cel putin. Urasc, de fapt, sentimentul de dor pentru ceva, urasc unele momente in care simt ca imi lipseste un lucru esential, in care imi e dor de unele persoane pe care abea le-am vazut. Urasc uneori cartile care ma emotioneaza, ideea de a minti si de a fi ipocrit. Nu-mi explic nici sentimentul de antipatie pe care il am brusc si fara motiv fata de unele lucruri sau oameni (cel mai adesea fata de cei cu care ma inteleg formidabil). Cred ca iar am inceput sa am starea de dinainte, de apatie, plictiseala si nevoia de a pluti intr-un univers paralel cu realitatea. Cred ca am nevoie de o pauza adevarata. Poate ca stresul general de la scoala e de vina, poate anturajul, poate instabilitatea mea emotionala, poate…poate…habar n-am. Le dau dracului toate. Am sa iau o pauza in adevaratul sens al cuvantului. N-am sa mai vorbesc. Pur si simplu am sa tac o perioada si am sa ascult pe cei din jur. Si asa, vorbesc foarte mult intotdeauna si degeaba. La urma urmei sunt un nimeni. Nu sunt totul pentru cineva anume, asa ca degeaba imi expun parerile, sustin tare si ferm anumite idei si gandesc cat mai critic cu putinta totul. N-are logica ce zic? C’est la vie! Nu totul e logic.
Totusi, maine am sa fac o exceptie; am sa vorbesc mult si bine. Maine e o zi speciala pentru mine si abea astept sa incep sa vorbesc. Macar stiu ca atunci voi fi ascultata cu adevarat de persoana potrivita si care imi cunoaste sufletul probabil cel mai bine. Oh, cum e sufletul meu va intrebati? Nu va intrebati asta, dar in fine. Nu e mic si negru, asta e sigur. E mai degraba mare si incapator. Oricine ar avea nevoie de un refugiu, ar gasi un mic loc pentru sine. Dar nu asta era ideea. Ideea e ca s-a cam micsorat spatiul pe acolo, a cam secat si a devenit mai gri. Azi era pace in el, dar sentimentul de pace la mine e mai mult un lucru relativ. Cred ca am sa intru in razboi cu sufletul asta al meu mic si pipernicit la urma urmei (la cate mii de suflete sunt pe Pamantul asta, al meu e insignifiant fara discutie) si am sa contracarez toate sentimentele si izbucnirile. Nu conteaza daca e fericire, tristete, extaz sau depresie. Important e sa devin imuna. De altfel, va sfatuiesc si pe voi sa deveniti imuni la ce se intampla in jurul vostru. Lumea, viata, viitorul, crede-ti-ma; niciuna din acestea nu sunt prea primitoare. Sunt mai degraba viclene, rautaciose, pline de minciuni si piedici pregatite. De asta e bine sa tratezi totul cu mai multa indiferenta. Vezi-ti de viata ta asa cum incerc eu sa fac de ceva vreme incoace si o sa o duci chiar mai bine decat te astepti. Daruieste-te doar lucrurilor care iti fac placere 100%. Nu-ti place ceva anume? Asta e. Omul mai inghite si ce nu-i place.
Deja m-am saturat sa scriu. Imi pica si ochii in gura de somn. In seara asta a fost o revolutie generala in capul si sufletul meu. Ciao si sa auzim numai de bine.
In agonii si marsavii sa muriti,
Ca linistea sufleteasca mi-o tot rapiti
Si o lasati sa putrezeasca;
In puturi infundate,
In lumi uitate.
Taci! Nu mai spune nimic!
Iti pun pecete pe gura, m-auzi?
M-as scufunda si-n nori ursuzi
Doar ca tiuitul lumii s-amuteasca.
~
Desi poezia e cumva spus trista, eu, azi cel putin, ma simt foarte bine, mai ales ca am stat de vorba si am ras foarte mult cu Wolfie, a carei zi de nastere a fost ieri. La multi ani pumpkin!!:3
Nu exista suficiente cuvinte ca sa descriu adevarul din spatele spuselor lui Tudor Chirila. Cinste tie si sa speram ca unii vor invata ceva din asta.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Pe langa faptul ca vorbele Lui Tudor Chirila m-au patruns pana la suflet, am mai invatat astazi ce inseamna sa fi uman si ca prietenii adevarati ii cunosti dupa multa vreme. Abea azi am avut prima discutie cu adevarat serioasa, cu idei si sfaturi venite din suflet de la o persoana. Am avut ocazia in viata (16 ani poate parea putin, dar uneori e suficient sa zambesti sincer si optimist cuiva ca sa il imbarbatezi) sa ajut cu ce pot si sa fiu alaturi de unele persoane indiferent de circumstante si sunt sigura ca asa vi s-a intamplat si celor mai multi dintre voi. Poate ca persoanele respective le-ati iubit si protejat fara sa fiti vazuti si fara interes. Si daca ati facut asta, atunci sa stiti ca iubirea cu iubire se rasplateste, iar asta nu o spun numai din propria experienta. Traim intr-o lume, in care oamenii au transformat iubirea vesnica si prietenia adevarata in mituri. Nu e adevarat. Iubire exista peste tot: in parintii vostri (chiar daca va certati cu ei asa cum fac eu cel mai adesea…dar la urma urmei sunt parinti), in catelul schilodit pe care l-ati gasit pe strada, intre doi batrani veseli care se tin de mana cand merg pe strada. Nu puteti spune ca iubirea nu exista. Exista pentru fiecare un strop, cel putin, care sa-ti faca inima sa tresalte de bucurie si ca lacrimile de fericire sa tasneasca. Si chiar daca iubirea e un remediu foarte greu de-l gasit, credeti-ma, atunci cand il gasiti, va poate curata de orice „boala” si va ajuta sa va restabiliti pacea interioara. Eu am gasit un strop de iubire in seara asta si sa sti ca ma simt impacata cu mine insami, asa cum n-am mai fost probabil niciodata.
De prietenia adevarata probabil ca nici nu e nevoie sa mai pomenesc, mai ales ca majoritatea cand erati mici ati avut un/o prieten/a si de care ati crezut ca nu o sa despartiti. Apoi timpul a trecut, ati crescut, v-ati schimbat si departat unul de celalalt; si astfel a aparut ruptura. Pe unii poate ca inca ii mai doare rana pricinuita de aceasta, poate ca altii au uitat de ea, poate ca ea nici nu a existat. Cert este ca prietenia adevarata apare dupa foarte mult timp dupa ce ai cunoscut o persoana. O prietenie sincera pe care am legat-o si pe care sper ca o sa reziste a fost dupa abea 8 ani, iar alta dupa mai bine de un an. Si chiar daca vi se pare imposibil ca adevarat prietenie sa apare ori dupa 8 ani, ori dupa un an, cert este ca trebuie sa va completati reciproc si sa fiti sinceri si protectori ca sa puteti fi prieteni cat mai mult timp.
Ma opresc aici momentan cu acest articol. Ziua de azi a fost in orice caz una cu totul speciala. In continuare va las cu o melodie divina de la Nox Arcana, singura trupa de pana acum care prin melodiile lor mi-a pus un nod in gat si m-a facut sa ma cutremur. Sa auzim numai de bine!:)
Aş vrea să fiu un crin
Micuţ, alb, dulce,
O floare pură,
Nepătată,
Neştiutoare,
Şi cu toate astea, ameţitoare.
Aş vrea să fiu o lalea,
Sau nu, mai bine un ghiocel;
Ceva prevestitor,
Ceva simbolic,
Ceva idilic.
Aş vrea să fiu un călugăr,
Singur în pustiu,
Nestingherit,
Neştiut de nimeni,
Doar eu şi cu mine.
Aş vrea să fiu un vis,
Oricare, nu contează,
Atȃt timp cȃt crezi în mine
Ȋmi e de-ajuns,
De-ajuns pentru amȃndoi.
Aş vrea să fiu o idilă,
Ceva dulce, copilăresc,
Ceva romantic, dar nu patetic,
Ceva puternic, plin de pasiune,
Ceva firesc.
Aş vrea să vă pot spune ceva,
Dar mi-e teamă
Şi ruşine
C-aş putea domnilor
Să vă jignesc.
Oricum, vă mulţumesc.
~~~~~
Şi cu toate astea
Şi cu toate astea eu n-am plecat;
Şi cu toate astea tu te-ai lepădat
De promisiuni -oricum mincinoase,
De amintiri fade,
De-o viaţă în doi;
N-ai vrut să te mai uiţi înapoi.
Şi cu toate astea nu-ţi duc dorul,
Nu-ţi plȃng plecarea.
N-aş vrea să-mi otrăvesc sufletul
Cu umbre triste şi deşarte.
Nu vreau să mai cred in nemurire
Şi-n iubire.
Am început un nou vis.
Mai puţin vesel,
Dar mai lin;
Fără remuşcările de odinioară,
Fără trăiri dureroase.
Am început din nou -fără tine!
~~~~~
Un moment infim
A dispărut candoarea vremurilor bune.
A dispărut furnica, floarea, omătul şi viaţa.
A dispărut asfinţitul, albastrul cerului.
Acum totul e de un negru intens, unsuros.
Credeţi că aş putea să-i adaug nuanţe de roz?
Am plecat departe, departe de tot.
Nici nu mai ştiu unde sunt
Şi nici cum mă mai cheamă.
Cred că mi se spunea ,,Şifonier” sau poate ,,Albastru”.
E întuneric, e frig, e morbid.
Ȋmi simt sufletul -e chiar palpabil.
Ȋl string în brate,
Ȋl alint, îl gust,
Ȋl simt, îi cȃnt veşnicia putredă.
E morbid, nu mai e viaţă;
E visare, vreau trezirea;
Vreau să ies ca dintr-un străfund de mare
Şi să strig: ,,Nu există loc de complot!”.
Păcat totuşi că m-a luat viroza; nici să vă mai strig nu pot.
Dar tot rece e.
Tot rece sunt.
Sufletul mi-e rece.
E rece ca gheaţa.
Mă cutremur.
Glasu’-mi nu se-aude.
A dispărut de mult.
Şi-a dat demisia.
Infernul nu-i de el
Şi nici monologurile mele fade.
~~~~~
Şi crede-mă, îmi place
E departe chemarea mea.
E departe răsuflarea noastră.
E departe lumea;
Suntem departe noi.
Şi crede-mă, îmi place.
~~~~~
Doi străini
Zi monotonă.
Aceeaşi bancă.
Ea se aşează,
El o îmbrăţişează.
Doi străini,
Subiect monoton
Pe un fundal tomnatic.
Come feed the rain 