Spui ca nu poti aia, nu vrei aia si nu faci aia, pentru ca altfel n-ai mai fii tu, de fapt. Ba inteligentilor, puteti sa va autoeducati, corectati, forma. Puteti fi autodidacti!!! Va tot aud ca nu-s multumit de aia, mi-e lene de mor si ma plictisesc. Bun, si?! Ce mama naibii astepti! Un tarus in cur? Vrei o schimbare? Sa te ajute norocul sa-ti pice din cer asta, desi ma indoiesc.
Viata e asa cum ti-o faci.
Si daca tot esti asa de plictisit, te sfatuiesc sa te duci 10 zile intr-un alt oras (doar bani de tren dus-intors sa ai), unde evident ca n-ai rude si alte legaturi si sa incerci sa traiesti ca un sobolan sa vezi cat de nasol e. Poate asa ai sa te bucuri ca ai ce ai si o sa inveti sa iesi afara, sa stai pe o banca si sa te relaxezi fara sa te caci toate ziua pe tine de cat de plictisit esti.
Inca un lucru: nu e pentru cineva anume articolul. So no offence. Poate ma trezesc si cu vreun destept, care face un articol (pentru ca se simte) pe post de raspuns (acru, evident) pentru blogul sau.
De ce dracu trebuie sa am eu aparat foto cu care sa fac poze? de ce dracu pozele alea le pun pe pc? de ce dracu persoanele din poza nu mai au nicio tangenta cu mine? de ce dracu amintirile dor? si de ce dracu ma uit oare la pozele alea? de ce? gata, am plecat afara! in casa ma sufoc de-a binelea.
”Stiti cum e cand intalnesti iar persoane dragi pe care nu le-ati mai vazut de mult timp?”Larisa Ad.
Da, oricine stie, dar mai stiti si cum e cand acele persoane au uitat tot ce v-a unit candva si se comporta ca si cum n-ati fi insemnat niciodata ceva pentru ele, ca si cum nu existati?
~~~M-am invatat asa si…poate ca e cel mai bine in felul acesta. Zau! Iubesc atat de multi oameni care nici nu ma mai saluta (pe mine si pe cei legati de mine), nu ma mai privesc in ochi, nu mai stau la un pahar de vorba. Sunt eu nebuna de imi place atat de mult sa vorbesc si sa cunosc oamenii sau sunt ei realisti si isi feresc inima de vreo posibila dezamagire? Totusi, nu vad cum o inima dezamagita de repetate ori ar putea sta indiferenta in fata unei alte inimi dezamagite…poate chiar de mai multe ori. Suntem la fel in interior, vrem sa iubim, sa impartasim, sa-i facem pe altii sa rada si pe altii fericiti si totusi vrem sa ne ferim inima exact de cei ca noi. De ce? Nu vrem sa suferim? Prostii! In viata poti fi fericit sau trist. Fericit daca incerci, esuezi si mergi mai departe sau trist pentru ca totul a trecut pe langa tine si nu ai ramas cu nimic. Mai bine risc un inceput de prietenie promitator, decat sa ma incui in casa asteptand…ceva!
~~Pe unde ar trebui sa cautam iesirea? Ce trebuie sa facem sa ajungem la capatul tunelului? Cum putem gasi lumina? Absolutul? Adevarul? Unde putem gasi o lume perfecta, pentru noi, cei simpli, care idealizeaza si totusi reusesc sa se stapaneasca si sa coboare cu picioarele pe pamant? Unde putem sa ne adapostim sufletele sensibile, iubitoare, pline de caldura? Unde putem sa fim noi insine? Cei reali, puri, simpli, binevoitori? Unde putem sa gasim acel loc numit „acasa”? Puteti raspunde? Ati gasit scaparea din aceasta lume seaca?
~~E seaca, probabil, pentru indivizii ce umbla pe fiecare metru patrat. Serios. Capete goale, fara vlaga, fara viata. In loc sa se bucure de ea, ei se comporta de parca povara si corvoada e singurul lucru pe care-l detin. Cat de prostuti pot fi cei care isi complica existenta. Avem una amarata si o nenorocim si pe aia. E corect fata de propria-ti persoana? Eu zic ca nu.
~~Si un alt motiv pentru care lumea e atat de seaca -prietenia. Nu mai exista asa ceva de mult timp. Poate doar in copilarie ati avut norocul sa simtiti acea legatura stransa cu cineva, sa simtiti ca nimic nu va poate face rau impreuna si ca sunteti cu adevarat puternici in tot ceea ce vreti sa faceti. Simteati multe. Ca si mine de altfel. Dar nu mai suntem copii (fizic cel putin). Am crescut. Si acesta e cel mai mare blestem al omului. Sa cresti inseamna sa iei viata in piept candva. Sa cresti inseamna sa te stresezi, sa te superi, sa suferi. Nu e corect, nu? In schimb, e adevarat. Iar in ziua de azi nu mai exista prieteni adevarati, ci doar tovarasi. Stai cu ei la masa, vorbesti, razi, faci cinste etc. Dar e vreo unul care sa faca ceva pentru a te ajuta, e cineva care sa alerge intr-un suflet la tine ca sa vada daca esti intreg, viu, vesel sau trist? E cineva? Ai gasit 2 persoane care sa faca asa ceva? Da? Esti norocos/norocoasa; sau poate doar te scalzi intr-o iluzie a propriului tau suflet. Nu stiu.
N-ai gasit pe nimeni? Ce-ti spuneam? Tovarasi!
~~Si de ce mai e seaca viata? Din cauza monotoniei si a tiparului din care parca provenim toti. Cand suntem copii, ne jucam, cand mai crestem, invatam, ajungem la liceu, invatam si eventual ne indragostit…si vreau sa ma opresc pe moment aici. Atat am trait eu si nu-mi permit sa trec mai departe. Lipsa experientei e de vina. Plus ca n-am de gand sa fiu ca toti adultii, desi viitorul nu arata prea placut. Dar cu o carte buna am sa ma linisesc. Revenind la ultima parte. Daca e sa vorbim de relatii si sentimente, atunci vorbim degeaba. Stim cum arata o relatie frumoasa. Toate sunt la fel, de fapt. Stim cum arata o relatie esuata, ii stim povestea. Iarasi toate sunt la fel, cu foarte putine diferente. Ideea de baza e ca se ajunge la despartire. Dar sa vorbim de relatiile care totusi sunt reusite. Sunt frumoase, nu? Sa-i vezi pe cei 2 porumbei pe strada? Mie personal nu-mi plac scenele de genul, insa asta nu conteaza atat de mult. In relatii, daca ambii se simt bine, sunt fericiti, multumiti etc, se afunda in monotonie. Nu ies din tiparul obisnuit. Sunt de acord cu simplitatea si comoditatea lor. Si din asta tind sa cred ca relatiile nu au pic de savoare si nu aduc noutate in viata noastra. Doar am spus ca sunt monotone, nu? Iar de cele esuate n-are rost sa vorbim. Ele reprezinta doar experienta acumulata si un maldar de sentimente neplacute.
~~Majoritatea oamenilor in esenta sunt seci. Nimic mai mult.
~~Dar cei care inca au o inima sincera, o sensibilitate bolnavicioasa si sunt visatori, lor unde le e locul in lumea asta de rahat?
~~De ceva vreme mi s-a propus sa particip la o expozitie de desene (ironia sortii, de pe holurile liceului) in cadrul careia sa contribui si eu cu cateva lucrari. Anul trecut, cand am auzit oferta, imediat m-am conformat. Chiar ma gandeam ca asa o sa fie mai frumos si liceul nostru. Da’ de unde? Dupa un an de zile, 4 din desenele mele preferate si date pentru expozitie au fost aruncate la gunoi. Da! Pur si simplu! Aruncate fara sa fim consultati in vreun fel (mama masii de drepturi de autor…+ ca au contribuit destul de multe persoane la acea expozitie)! Li s-au parut expirate? Eu zic ca arta, talentul si placerea revederii vechilor desene (care pe mine cel putin m-au ajutat foarte mult sa ma perfectionez) nu expira, sau mai bine zis, nu dispare niciodata. Mi-a parut atat de rau de lucrarile date. Erau frumoase, simple, iar unul din ele, cel putin, avea foarte multe detalii, daca te uitai mai atent intr-o anumita zona. Un alt lucru care m-a deranjat extrem de tare, a fost faptul ca mucosii astia, din clasele mai mici (cei lipsiti de bun simt, evident), au mazgalit cum au putut ei mai „frumos” desenele de la celelalte etaje. Sa nu le dai un pumn? Sa nu-ti vina sa iti iei toate lucrarile acasa? Noroc ca desenul meu era prea sus ca sa poata ajunge „arta” altora pe el. Nu mi-a parut rau numai de ceea ce am lucrat eu, ci mai ales de ceea ce au lucrat altii. A fost bataie de joc, in special din partea conducerii liceului. Niste nesimtiti. Dupa ce ca n-au pic de talent si se rezuma doar la a critica (subiectiv, evident) mai au si curajul acesta de a decide ce sa faca cu lucrarile tale. De ar sti cat suflet, rabdare si pasiune punem unii, probabil ca le-ar crapa obrazul de rusine. Totusi ma indoiesc chiar si de chestia asta, pentru simplul fapt ca sunt romani.
~~Ramasese stabilit ca la sfarsitul anului scolar sa imi iau lucrarile inapoi. Ei bine, sfarsitul anului a venit si la fel si cel al lucrarilor mele. S-au dus pe apa sambetei.
~~Si daca tot am inceput sa vorbesc despre desene, vreau sa mai fac o mica observatie. De curand, am dus un portret la scoala, pentru ca am vrut sa il arat colegei mele de banca. In cele din urma, l-au vazut si ceilalti colegi, si cum era portretul unui punker cu creasta si multe pierceuri, majoritatea au strambat din bot. Chestia, evident, era de asteptat, pentru ca le stiu gusturile, insa m-a dezamagit faptul ca nu au observat decat persoana din desen si nu desenul, tehnica, realismul, exactitatea detaliilor etc. E o chestie care chiar m-a dezamagit si mi-a aratat ingustimea gandirii romanului nostru. Dar, de fapt, nimic nu ar mai trebui sa ma mai mire in ziua de azi.
Haha, ironia destinului. A rupt legatura ca sa fie distanta mai mare. Haha, ce nepotriveala. Haha, ce durere. Haha, ce disperare. Viata n-are farmec. Haha, ce cacat. Haha, distanta e deja prea mare.
Imi doresc sa fiu departe de realitate
Deconectata de la aparate
Sofisticate
Imi doresc…nimic
Sec, atat de sec.
Totul e prea sec ca sa aiba un sens.
Sec, rupt, terminat, sfasiat.
Neajunsuri, dorinte, lacrimi.
Sec, moarte pura in interior.
Maduva ce se scurge.
Implora, plange, sange cade.
Deprimare.
Anestezic injectat in creier.
Deprimare atenuata.
Senzatie aparenta
De liniste, nicio tulburare.
Creierul adoarme, doarme profund.
Intr-o aparenta liniste si nepasare.
Dar cand se trezesc, inima-l va rupe.
Nu va rezista.
Va simti pe pielea sa
Ce inseamna disperarea umana,
Delasarea, deprimarea si suvoiul de lacrimi ce nu va avea sfarsit.
Da, e sec, atat de sec.
Viata nu mai are niciun sens.
Come feed the rain 