All the same

~~Mi-am propus azi sa stau la o cafea cu mine. M-am pus pe banca, in acelasi parc uitat de soarta, si m-am uitat la mine: calma, lipsita de zbucium si fericita; cel putin asa paream in exterior. Dar ochii, asa-zisa oglinda a sufletului, reflecta cu totul altceva: adevarul despre mine. Era o perioada diferita, poate chiar putin dificila, in care un proces obscur de constiinta avea loc in mine, ceva se forma, se distrugea si se recladea iar, in functie de voi, de oamenii cu care aveam de a face. Ma scarbeam daca va vedeam seci, fara pic de consistenta, fara pic de viata, fara pic de iubire, asa, ca tine. Si totusi, mai aveam norocul sa intalnesc in momentele mele bune si oameni, as spune eu, deliciosi. Adica, ii vedeam, ii ascultam, ma bucura ceea ce auzeam, le simteam energia, imi reincarcam bateriile et voilà. Eram mult mai bine, mai stapana pe mine si pe asa-zisa viata a mea, ce pentru nimeni nu conta, de fapt (si stiu ca am dreptate). Dar ma inveninam la loc cand realizam ca doar vorbele sunt de voi, ca aveti gura mare si atat. Va credeti de treaba, marinimosi, spuneti ca va pasa, ca vreti sa ajutati, dar chiar si la cel mai mic favor cerut, intoarceti spatele persoanei. Sunteti genul ,,N-am, nu stiu, nu pot, nu vreau.” Si nu incerca sa ma contrazici. Pana si tu, voi, pe care va credeam din tot sufletul altfel intoarceti spatele in mod prostesc, ca cica asa ar fi mersul lucrurilor. Sunteti idioti. Ingusti la minte. Si fara inima. Asadar, redusi. Si cu toate astea, inca ma straduiesc sa pastrez amintirea voastra, a celor ce pareati a fi, pentru ca de acum inainte, sunteti nimic.

P.S.: Si poate ca totusi ma insel si sper enorm de mult sa fie asa. Caci ratati putem fi cu totii, numai extraordinari nu prea (pentru ca sunteti zgarciti pana si in sentimente; si mai spuneti ca vreti o schimbare cand chiar voi sunteti o epava exemplara).

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Smile and the world smiles with you.

–>Serile aici, in oraselul nostru mic, sunt de-a dreptul terifiant de plictisitoare. Singur trebuie sa-ti gasesti ceva de lucru, caci altfel monotonia bate la usa. Ce nu stiam (decat din auzite) e ca lucrurile marunte schimba mai multe lucruri in noi decat evenimentele majore. Am iesit ca de obicei pe afara. Oameni de treaba, oameni stricati, oameni ce putrezesc, oameni pe care ii iubeam inainte din toata inima, dar care au apucat pe un drum…sa spunem asa, nesigur. Oricum, am dat de oameni de toate felurile. Discutii, mancare, glume, glume bune, glume proaste, glume extrem de proaste. Dar o platesc cu aceeasi moneda lovind unde doare mai tare (la propriu sau la figurat; depinde). In sfarsit, trebuie sa plec acasa. Brusc imi aduc aminte ca am de cumparat o paine. Ma intorc inapoi, ciudat, fara sa-mi fie lene, fara sa mi se para o corvoada; de parca totul trebuia sa fie asa de la bun inceput. Si intru in Aurocor, iau ce-mi trebuie si merg la casa. Iar acolo am vazut ceva ce mi-a lasat o impresie extrem de placuta. Pe langa faptul ca tipa de la casa avea un aer profesional, mai emana si o aura irezistibila si era si colorata…la propriu. Era placuta; nu sobra, nu seaca, nu sictirita si nu arata niciun semn de oboseala. Asa vanzatoare mai rar. Insa ceea ce mi-a placut cel mai mult (pe langa faptul ca era, in orice caz, tanara) a fost zambetul care mi l-a adresat. Nu era scrijelit intr-un mod jalnic ca pe o bucata de lemn uscat, nu era ironic, nu era obosit. Era viu si cald. Promitator si incantator. Am ramas putin nesigura. Nu stiam daca sa ii zambesc sau sa ii spun ,,Imi place aerul tau de profesionista” (suna ciudat, ce-i drept) sau sa facem cunostinta si sa o invit la o cafea. Am ramas la partea cu zambitul. Urmatoarea tura sa vad daca impresia persista. Daca chiar e ceea ce aura ei emana, atunci am gasit o raritate.
Pentru prima data de ceva vreme incoace, imi doresc enorm de mult ca cineva anume sa nu ramana intr-un magazin obscur, intr-o slujba de doi bani, ci sa aiba sansa sa se realizeze. Cei ca ea merita si o sansa si suport.

–>Oamenii au uitat sa le mai pese de cei din jurul lor. Trecem unii pe langa altii si nu ne intereseaza viata lor si ceea ce-am putea afla de la ei. Suntem superficiali, nu? Nu mai vezi rasariti care sa iubeasca lumea, sa fie interesat de conexiunile dintre oameni. Toti au interese. Totul e fals. Totul!

–>Cand a fost ultima data cand ai vrut sa-ti intinzi inima pe tava unui strain ce simteai ca merita? Cand a fost ultima data cand ti-a pasat de cineva pe care nici macar nu-l cunosteai? Daca esti genul acesta de om, atunci ai o inima calda.

–>Noapte buna.

P.S.: Cine crede ca e diferit si vrea sa ma contrazica, sa o faca. Are o invitatie la cafea din partea mea :)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

P.S.: Daca asta chiar ar fi ultima ta zi (din motive absurde, ciudate si total ridicole din punctul tau de vedere), macar mori fara sa-ti para rau:
-ca te-ai certat cu ai tai
-ca in loc sa iei o ciocolata ca s-o imparti cu cei la care tii, ti-ai luat niste tigari
-ca te-ai imbatat ca prostul si ai pierdut, de fapt, timpul degeaba
-ca ai ranit pe altcineva
-ca in ziua aceea n-ai facut nimic deosebit, interesant, important
-ca persoana care probabil ca tine cel mai mult la tine ai parasit-o de mult
-ca aceasta e ultima ta clipa si ca nu ti-ai trait viata

Nu a-ti trai viata in viitor e esentialul, ci sa o fi trait pana in acea clipa la maxim. Asta e diferenta intre cei fericiti la suprafata si cei fericiti pana in adancul sufletului. Unii traiesc deja, altii asteapta ca adevarata viata, distractie, aventura etc sa inceapa. Pacat de ei, nu?