Intr-un sipet ascuns,
O cruce de argint,
O piatra din mormant
Si o frunza vestejita
Sunt adapostite.
O inima ascunsa-n nori…
Un gand picat din cer…
Si-o soarta nesperata…
Azi un suflu nou inunda
Viata ramasa nemiscata.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
WARNING:Te plictisesc primele 10 randuri? Nu mai citi! Repet: nu mai citi!
Cel mai adesea nu-mi explic sentimentul de ura pe care il am; nu fata de o persoana. Nu urasc pe nimeni, nu acum cel putin. Urasc, de fapt, sentimentul de dor pentru ceva, urasc unele momente in care simt ca imi lipseste un lucru esential, in care imi e dor de unele persoane pe care abea le-am vazut. Urasc uneori cartile care ma emotioneaza, ideea de a minti si de a fi ipocrit. Nu-mi explic nici sentimentul de antipatie pe care il am brusc si fara motiv fata de unele lucruri sau oameni (cel mai adesea fata de cei cu care ma inteleg formidabil). Cred ca iar am inceput sa am starea de dinainte, de apatie, plictiseala si nevoia de a pluti intr-un univers paralel cu realitatea. Cred ca am nevoie de o pauza adevarata. Poate ca stresul general de la scoala e de vina, poate anturajul, poate instabilitatea mea emotionala, poate…poate…habar n-am. Le dau dracului toate. Am sa iau o pauza in adevaratul sens al cuvantului. N-am sa mai vorbesc. Pur si simplu am sa tac o perioada si am sa ascult pe cei din jur. Si asa, vorbesc foarte mult intotdeauna si degeaba. La urma urmei sunt un nimeni. Nu sunt totul pentru cineva anume, asa ca degeaba imi expun parerile, sustin tare si ferm anumite idei si gandesc cat mai critic cu putinta totul. N-are logica ce zic? C’est la vie! Nu totul e logic.
Totusi, maine am sa fac o exceptie; am sa vorbesc mult si bine. Maine e o zi speciala pentru mine si abea astept sa incep sa vorbesc. Macar stiu ca atunci voi fi ascultata cu adevarat de persoana potrivita si care imi cunoaste sufletul probabil cel mai bine. Oh, cum e sufletul meu va intrebati? Nu va intrebati asta, dar in fine. Nu e mic si negru, asta e sigur. E mai degraba mare si incapator. Oricine ar avea nevoie de un refugiu, ar gasi un mic loc pentru sine. Dar nu asta era ideea. Ideea e ca s-a cam micsorat spatiul pe acolo, a cam secat si a devenit mai gri. Azi era pace in el, dar sentimentul de pace la mine e mai mult un lucru relativ. Cred ca am sa intru in razboi cu sufletul asta al meu mic si pipernicit la urma urmei (la cate mii de suflete sunt pe Pamantul asta, al meu e insignifiant fara discutie) si am sa contracarez toate sentimentele si izbucnirile. Nu conteaza daca e fericire, tristete, extaz sau depresie. Important e sa devin imuna. De altfel, va sfatuiesc si pe voi sa deveniti imuni la ce se intampla in jurul vostru. Lumea, viata, viitorul, crede-ti-ma; niciuna din acestea nu sunt prea primitoare. Sunt mai degraba viclene, rautaciose, pline de minciuni si piedici pregatite. De asta e bine sa tratezi totul cu mai multa indiferenta. Vezi-ti de viata ta asa cum incerc eu sa fac de ceva vreme incoace si o sa o duci chiar mai bine decat te astepti. Daruieste-te doar lucrurilor care iti fac placere 100%. Nu-ti place ceva anume? Asta e. Omul mai inghite si ce nu-i place.
Deja m-am saturat sa scriu. Imi pica si ochii in gura de somn. In seara asta a fost o revolutie generala in capul si sufletul meu. Ciao si sa auzim numai de bine.
Come feed the rain 