După ea II

`Ce dezolare, ce tristeţe generală… Nu! Mă scutur de tot ce e negativ! Nu-mi mai pasă! Nu mă mai afectează! Mă uit doar spre tine Fericire; doar n-ai uitat că tu eşti ţelul meu, nu? Şi ce contează că eşti imaterială şi că tu pluteşti efemeră acum, fie prin aerul dimineţii, fie în fiecare ciripit de pasăre, fie printre umbrele copacilor sau pe tot întinsul cerului azuriu şi nepătat de alb? Sufletul e şi el imaterial. Sentimentul e şi el imaterial; expresiile feţei, vorbele şi gesturile sunt doar o manifestare, o părticică infimă dintr-o stare de moment, dintr-o mişcare lăuntrică mai amplă. Nimic fizic nu poate reda în întregime forţa, vibraţia şi intensitatea unui sentiment, la fel cum nici eu nu ştiu cel mai adesea cum să mai dansez, cȃnt şi zȃmbesc de bucuroasă ce sunt că te-ai năpustit ca un lup avid după gȃndurile mele triste. Ȋţi mulţumesc Fericire că faci aşa ceva pentru mine, dar mai ales, îţi mulţumesc că mă vizitezi atȃt de des. Cum de ai atȃt de mult timp? Nu cumva ai început să-i neglijezi pe alţi nenorociţi doar ca să-mi safisfaci pretenţiile şi dorinţele capricioase?
De ce consider Fericirea a fi aşa ceva? Pentru că e o pretenţie din partea celor care au bani şi care o duc măcar ,,bine”, pentru că odată cu fericirea materială, trebuie să vină şi fericirea spirituală. Dacă aceasta nu vine, atunci care le este scopul final al unora? Pentru ce se zbat atȃta?
`Fericirea, dorinţă capricioasă, sentiment dorit de toţi; dar cine a zis că nu putem să trăim fără ea? Putem cu siguranţă! Poate că am fi trişti, deprimaţi, dezolaţi, anxioşi, dar am trăi. Clipele s-ar scurge cu sau fără prea mare plăcere (unii se mai complac şi în durere). Evident, în plan psihic am fi terminaţi, dar totuşi am trăi. Nu ne-ar mai veni să ne mişcăm, să mȃncăm, să vorbim, dar am trăi totuşi…atȃt cȃt ne ţin bateriile; pȃnă cȃnd ele se descarcă şi noi cădem neputincioşi în cămăruţa noastră de veci de 2 pe 0,5 metri. Concluzie: fizic am trăit, psihic am trăit (pentru că nu numai atunci cȃnd eşti fericit trăieşti, ci chiar şi atunci cȃnd eşti nervos şi îţi vine să dai pumni cuiva). Deci, putem exista fără Fericire? Putem domnule! Ȋnsă, din păcate, noi nu vrem să admitem o asemena posibilitate, pentru că ni se pare nefiresc şi lipsit de sens. Şi atunci, dacă toţi oamenii şi ciunţii (dar mai ales ciunţii, care sunt o categorie aparte a acestei specii) caută Fericirea, cum să îşi mai facă ea timp pentru toţi? Cei care au nevoie cu adevărat de ea nu o găsesc, iar alţii se scaldă în dulceaţa ei neîncetat. E corect aşa? Eu zic că nu! Dar la urma urmei, ce naiba e corect în toată povestea asta?
`Abandonez subiectul…momentan.

P.S.: Te aştept în acelaşi loc ca ieri, dragă Fericire…